Ningindu-ma cu intuneric

Sint ningeri albe si grele... zapezi peste ginduri se astern tacut! un geamat mut ca o ultima icnire tresare in natura amortita de albire... se naste pe cerul gri o prefigurare de senin... se lasa seara peste gind si lume... parca nu mai e loc de sotii si de glume! deveniram dintr-odata sobri si de negrul seriozitatii patrunsi! mi-e dor sa mai zburd prin ningeri pina ma fac una cu natura! mi-e tot mai dor de lumea copilariei cind stiam ce e jocul si joaca! azi ne jucam doar cu gindurile pe care le rastalmacim si in noi le tinem inchise caci lumii de i le arati i se par ilare! eu pentru asta militez... pentru dialog si interactiune, pentru relationare si arta... conversatiei! caci toate pleaca de la A VORBI, A SPUNE! toate se sprijina pe CUVINT!!! si rugaciunea si blestemul... si facerea de bine si ponegrirea... si iubirea si ura... pina la urma si dorul si starea de nevoie tot pe cuvinte se bazeaza! e nevoie de cuvintari si de incuviintari! colindul de craciun, cintarile noptilor de inviere toate ne poarta prin vremuri si timpuri... acum ninge, miine se topeste, primavara in suflet ne infloreste, vara soarele in suflet ne incalzeste iar toamna cu sentimente ruginii ne imbogateste... si iar ajungem la ningeri si intunecari... e dura contradictia, nu? albul ninsorii si intunericul ce in suflet apasa... sint ningeri albe si grele... ramin stapin peste timpul meu si el cu mine, ningindu-ma cu intuneric!!!