Cring si padure

Esti tot mai padure, copacii din tine se aduna in cring dar in mijlocul gindurilor se face poiana... izvorul inimii susura iar cerbii inimii se perinda pe linga caprioarele-idei! iti vine sa zbori ori sa-ti cinti cintecul in ciripit de pasari cintatoare... te intreaba inima cite zile iti vei mai duce aprig viltoarea, de ce nu te potolesti naibii odata si sa tragi mai a nepasare! de ce? pentru ca iarba in mine creste si e verde, cerul se desfasoara albastru si senin, stelele sclipesc iar florile ce stau pe marginea sufletului sint tot mai colorate si inmiresmate, deloc spre ofilire... de ce se baga unii ca musca intr-o gramada urit-mirositoare? de ce atenteaza la echilibrul ce ti l-ai faurit in interiorul tau si la care trudesti de 40 de ani? de ce se lasa cu neprielnice vinturi? de ce sa nu aiba fiecare drum asa cum si-l doreste? atita vreme cit functioneaza "principiul neamestecului in treburile interne" nu vad rostul implicarii nejustificate si mai ales facute la modul execrabil! chiar nu mai e nimic valabil? chiar nu mai are nimic importanta? iti faci miinile crengi prin ridicare inspre cer, bratele sint inflorite ramuri... degetele de la miini  sint ramificari inspre lumea cerului infinita iar legatura cu pamintul o faci prin degetele de la picioare... ori poate ca prin ele te inradacinezi si astfel te inrudesti si mai bine cu pamintul, cu solul... indiferent ca e searbad, reavan sau nisipos ori manos ca un lan! mi-ar placea ca fiecare sa fie arborele care isi doreste sa fie ori sa ii rida obrajii cum bucuroasa sta o muscata inflorita la geamuri inconjurate de perdele albe si dantelate... caci dantele se fac gindurile si trairile urzesc in tine padurile ce tinguiesc in adincul din tine ca visul nestramat ori in despletiri de ploi si inverziri sau poate nuferiri astrale... chiar daca toate cerurile in noi se fring raminem peste vreme si padure si cring...